După ce am traversat ecluza dintre Lacul Sinoe și malul mării, pe la 12 noaptea, cu ajutorul șefului de post de la Poliția de Frontieră, trezit din somn, la fel de mirat ca și noi de întâlnirea neașteptată, am pus cortul pe plaja vastă și ne-am întins la povești.

Cerul întunecat al nopții era brăzdat de câteva rachete sol-aer aruncate la distanță dintr-o baza militară. În rest liniște, cer cu stele, o mică furtună ce se forma din direcția Crimeea.

Ne pregătim de o nouă etapă de drum, încă 25 până la Vadu.

“Tot înainte și ajungeți în Vadu, dar îi tare departe”, ne spune Nicu în timp ce cară o găleată cu un amestec dubios, mâncarea pentru câinii săi ce îi păzesc baraca.

Fost sudor, nostalgic al vremurilor de dinainte de Revoluție, a lucrat câteva luni în Norvegia, dar s-a întors pe meleagurile dobrogene, “în țărișoara” lui.

E îngrozit de prețurile mari de la Portița, unde a băut o cafea cu 6 lei, la care s-a mai adăugat laptele la 4 lei. “Îți dai seama ce șmecherie? Mai mari ca afară!”

După o noapte și-o zi hardcore, în care ne-a trecut poliția ecluza la miezu’ nopții, am rupt cortul și am mers o grămadă, am ajuns la Vadu – lumea vine aci pentru sălbăticie, da’ acu ni se pare civilizație lux.

Luăm bere, ciocnim, ne amintim de mistreți și șacali. La masa de lângă, o domnișoară se destăinuie: “Eu cand ma trezesc intr-un loc nou și aud sunete pe care nu le cunosc intru în panică și plâng.”

Lotca Driver

Mai întâi apar câinii, se reped la noi, semn că cherhanaua asta dărăpănată nu-i chiar părăsită. În urma lor apare o prăjină de om. Merge repezit ca o balerină pe tocuri și parcă zâmbește, da, semn că suntem bineveniți. E un zâmbet chinuit, de om singur, care ne invită-n vizită cu fiecare gest și termină orice replică în “Da’ cum să nu?”

image

Ne pune la masă și pe masă apar: slănină, ceapă, muștar, pâine, bere, cafea. Eu sunt total absorbit de alimente, dar Vlad îl tot întreabă chestii și răspunsurile vin cu un ton vesel și un conținut tragic: “N-am nevastă, nici copii. Îs breabăn. Ăștia-s copiii mei”, și arată spre câini. Ăla-i chior de când îi mic, ăia-s frați, da’ se tot călăresc, ăia doi se joacă tot timpul, adică încearcă să se sfâșie.

“Vorbesc pe țigănește”, se scuză el. Poftim? “Corcitură. Nici rusă, nici română. Dacă vine un rus nu ne înțelege. Nici moldoveanul. Dacă el spune așa, eu spun invers. Suntem ca țiganii.”

Cherhanaua are generator, dar pescarul nu l-a pornit niciodată. Nici la televizor nu știe să-i dea drumul. Le pornim noi ca să ne-ncărcăm aparatele și becurile se pornesc automat, televizorul începe să vorbească. Toată casa prinde viață, odată cu pescarul, care se bucură tot mai tare de prezența noastră.

image

Se lasă seara, punem și noi un rachiu pe masă, el pune sticla de 2 litri de spirt îndoit cu apă. Are o sticlă de ulei de măsline, i-a adus cineva să ungă pe stomac înainte să toarne spirt, ca să nu dea gaură. Dar el nu pune botul, nu-i place să amestece băuturile. Dar din rachiu trage.

Când l-am găsit, pescarul stătea drept și înalt, într-un tricou roșu, cu ochi albaștri și o creastă de punker, ca Robert deNiro în Taxi Driver. Se întunecă afară și înăuntru și iși pune un fes țuguiat și o bluză soioasă și punkereala dispare, acum arată ca un vasluian formatat.

image

Curăță un pește mare în timp ce noi prăjim doi chefali și-un păstrăv în untură pe plita din magazie.
Povestește cum e să-ți fie foame, cum e să braconezi, cum e să intri la pușcărie, cum e să te tatuezi din dragoste, cum e să te lase femeia, cum e să-ți pară rău de toate…

De la un punct încolo, fiecare întrebare naște o mocirlă de răspuns. Fiecare cuvânt pe care îl scoate îl înțeapă și schimbă subiectul, dar și acolo îl înțeapă, și acolo…

image

Oprim generatorul și mergem la culcare. Dac-ar fi lumină am vedea paturi supraetajate ca la închisoare, pereți găuriți unde se mai cuibăresc vipere, postere cu elena udrea, o Dilema Veche împrăștiată pe o saltea, saltele soioase, dar acum e stinsă lumina, nu vedem nimic, simțim doar mirosul greu pe care-l acoperim cu sacii de dormit.

“Du-te la culcare, în pizda mă-tii!” izbucnește pescarul, se ridică în fund și începe să scuipe reproșuri pe țigânește în beznă. Se întinde la loc și sforăie. După o bucată, se ridică și se învârte prin cameră, bolborosind. Se pune la loc. Sare din pat și iese din cameră, se întoarce…

O ține tot așa, pierd șirul când adorm cu mintea derulând posibile secvențe: vine cu un cuțit să mi-l bage-n gât, blochez cu picioarele, călcâi în stomac, strig la Vlad, Vlad îl prinde pe la spate, îl legăm de pat și fugim noaptea pe grind. Vlad se gândește cam la același lucru, noi cu scenarii kung-fu, pescarul citând dintr-un Dostoievski nepublicat, până ce adormim cu toții.

image

Ne trezim la 7 și pescarul nu-i, e plecat cu barca pe mare, un val de ușurare ne cuprinde. Cherhanaua arată minunat în lumina dimineții, bate un vânticel rece care alungă insectele și din vârful unei clădiri se prinde semnal 3G, viața e frumoasă.

Apar doi pescari cu provizii, apare un moș călător, încropim un mic-dejun festiv, să ne dea putere la drum. Unul se minunează că umblăm atâta și cărăm ditamai rucsacii și mâncăm numa’ conserve, ce viață-i asta, ce meserie aveți?

Îi explic că scriem și facem poze și punem pe net și lumea citește și dacă le place dau o donație…

El înclină capul, cântărește situația și trage concluzia: “Eh, decât să spargi magazii…”

image

Se întoarce și pescarul, e încă deșirat, se scutură la orice pas. Nu mai vorbește cu noi, pare că vrea să plecăm cât mai repede. Nu mai poate nici să se uite la noi, pentru că vede reflexia propriei dezintegrări.

Numele lui este Vasile.

Tocmai am traversat baza militară de la Corbu. Am întâlnit 2 soldați la pescuit, câțiva care jucau fotbal și unii care făceau nudism. Am ajuns din întâmplare într-un poligan de trageri (nu era niciun semn de interzicere), am văzut câteva tancuri și am aflat că rachetele văzute pe cerul Portiței au fost trase de aici. Nu ne-a oprit nimeni, am mers liniștiți, pas cu pas.
Vom scrie mai multe despre episodul ăsta în curând.

Nu mai folosiți marea în scopuri profesioniste

Cerul e plin de stele, brăzdat uneori de câte un avion ce lasă în urmă dâre și strică echilibrul cromatic al nopții. Ne-am ghemuit sub o stâncă, aproape de malul mării, întinși pe nisip și înveliți cu sacii de dormit. Ecranul cerului cu ale sale leduri enigmatice ne obligă la tăcere și reverie, buimăciți de a sa rezoluție de 1milion de K. Din mare, de după orizont, răsare Luna – imensă, aproape plină, udată de valurile din care pare să ia naștere, încălzită de Soarele ascuns privirilor noastre.”Cu razele ei albe luna/ nu micșorează, ci tremurătoare/ mărește și mai tare taina nopții”.

Totul îmi pare rotund și complet, lumina reflectată a soarelui mă încălzește și îi simt prezența în mijlocul nopții. Un câine cu coada mare și udă trece pe lângă noi, dar nu ne bagă în seamă. Mă simt ca un vagabond cu casa în spate, hoinărind prin lume, liber să văd cel mai frumos spectacol al nopții.

00022_12

Adorm cu gândul la stele. Visez că ne cățărăm pe copaci și liane uriașe, prinși de corzi fixate de nori. Fac un salt greșit, îmi pierd echilibrul și cad în gol sute, mii, milioane de metri, tras în jos de sute de forțe g, către impactul final. Mă trezesc brusc, soarele e deja pe cer, o doamnă la 60 de ani își unge tacticos corpul cu cremă de soare, iar marea e la fel de tăcută și preocupată de ale sale valuri.

Îmi strâng sacul, iau geanta și plec să explorez plaja din Corbu. Încep să filmez – oameni, burți, nisip, valuri, stânci, vilele din depărtare. Merg pe malul mării, când brusc, de după un jeep apare un jandarm și mă întreabă de ce filmez. “Care e scopul, pentru ce televiziune?” Din spatele lui, un tip gras cât o balenă, răsuflând greu, cu cămașa soioasă și descheiată, îmi spune să plec de aici pentru că mă aflu într-o zonă cu protecție specială și că trebuie să dau un ban pentru privilegiul ăsta.

Tipul e de la mediu, îmi arată o legitimație ruptă pe jumate, lipită cu scotch. “Bine, acum îți dau advertisment, e prima data, dar a doua oară discutăm altcumva. Și te țin minte, să știi”. Sunt a 4-a oară pe plaja din Corbu și niciodată nu am avut probleme. Băieții fac razie, sunt puși pe intimidare. Le explic despre proiectul nostru, că am venit pe jos de la Sulina, că filmăm, facem fotografii, scriem.

Brusc, grăsanului i se aprinde un bec plăpând: “Nu aveți voie să filmați. Vă trebuie permis.” Îi zic că filmez plaja, nisipul, marea, luna. “Nu e voie. Chiar dacă sunteți turist-amator, de unde să știu eu că nu folosiți imaginile în scop profesionist?” Zâmbesc… săraca mare, a cărei imagine poate fi folosită în scopuri profesioniste:) Le întorc spatele și merg mai departe cu gândul la stele, lună, liane uriașe și Leduri.

00038

Beau o cafea la restaurantul-cherhana “Casa veche”. Le povestesc angajaților de întâmplarea de pe plajă. Una din fete îmi zâmbește și spune cu voce tare: “să vezi tu când vin ăștia de la Jandarmerie pe aici. Eu nu îi mai servesc.”

Soarele își aruncă razele peste localitatea Corbu, iar câinele cu coada mare și udă mai trece odată prin fața mea, din motive de continuitate.

După ce ne-a luat vreo 3 ore ca să înconjurăm Petromidia și ne-a fost făcut un tur al unei mănăstiri în construcție, ridicată lângă o cale ferată, am ajuns în tabăra părăsită din Năvodari.

“Amintirile mă chinuiesc, amintirile mă răscolesc”, vorba solistului al cărui nume îl poartă solemn teatrul de vară de aici.

Nu știu cum se face că pe țărmul mării am întâlnit numai bărbați. Și toți vorbesc, orice i-ai întreba, despre femei.

Pe digul imens din Năvodari am găsit un moș care căuta scoici:

– Ce faceți cu ele?
– Le fierb, le pun pe plită, le fac cu ou… știi ce gust are?
– ?
– De pizdă.
– Păi și mâncați des?
– Toata ziua mănânc. E mai bună ca pâinea!

Două zile mai târziu, un comandant din Marină a nuanțat descrierea:

– La midii le zice pizdulice, știi de ce? Că sunt mici, așa, și fragede…

Am avut ocazia să testăm pe limba noastră. Un pescar ne-a gătit naturęl patru oale de midii în timp ce povestea ce le-a făcut el unor voleibaliste unguroaice acu’ câțiva ani.
Nu știu dacă de la oboseala drumului sau ce, dar am molfăit până când farfuriile din fața noastră au devenit munți de cochilii.

Le-am dat dreptate, sunt a’ naibii de bune, cu gust și textură, și se găsesc ușor dacă știi să cauți, un fel de pâinea și aspirina săracului de la malu’ mării. De aia umblă toți cu ele în gură.

Ni s-a îndeplinit visul din sălbăticie: o înghețată și o bere rece la o terasă simplă, cu verdeață și… ceva deosebit 🙂