Duamnee, ce frumos e în coada peștelui!

Stau lângă foc și tremur. Căldura îmi rumenește fața și-mi sar scântei pe piciorul gol, dar mă cutremur și nu mă pot mișca.

Stăteam pe limba asta de pământ dintre mare și mlaștină. Aveam urechile ciulite după șacali când pământul a început să vibreze, apoi am auzit un ropot, apoi un taur mare și negru a pus frână în fața mea. Se benoclează la mine cu capul aplecat și coarnele înainte, scurmă cu copita și o zbughește prin stufăriș.

Mă uit spre cort, ce face Vlad? Vlad atârnă spânzurat de copac! Ba nu, ăia sunt pantalonii lui puși la uscat. Totul arată morbid în lumina asta. Luna-i aproape plină și luminează totul în argintiu, parcă-i o planetă necunoscută.

Mă las pe spate, mă sprijin de un buștean și mă țin de iarbă cu ambele mâini. Simt cum pământul se mișcă amețitor prin spațiu, îi simt în stomac turbulențele, mă zgârie pe față bolovanii care se dezintegrează la intrarea în atmosferă, deși lângă mine nu ard decât niște lemne. De ce mi-e așa de frică?

Știu că frica nu are nevoie de cauză obiectivă, e simptomul unei rupturi interioare. Dacă intri în starea aia de spirit, se găsesc peste tot ocazii de spaimă.

Acum două zile am dat, mergând pe plajă, de un turn ruginit. Știind că dumnezeu a lăsat pe pământ turnurile ruginite ca să se urce jurnaliștii în ele, m-am prins de scară și am început să urc. Vântul bătea în rafale, dar nu destul cât să mă dezechilibreze, iar mânerele de care mă țineam erau ruginite, dar păreau solide.

M-am uitat în jos și capul mi s-a învârtit. Pumnii mi s-au încleștat, mi-am lipit pieptul de metal și am început să tremur. În mintea mea am căzut și m-am izbit de pământ.
Apoi m-am uitat în sus, m-am gândit că n-am nici un motiv să cad, e doar o scară, am urcat până-n vârf și a fost frumos.

Dar frica a venit din nou câteva zile mai târziu, când a trebuit să-mi trec toată avuția (laptop & aparate foto) înot peste un canal turbulent, pe o plută din izoprene.

Am ajuns acolo și am testat apele. În locurile astea se formează de obicei în mare un semicerc de nisip și vegetație, pe care poți să treci ca pe un podeț, apa nu-ți trece de brâu. Dar aici curenții puternici au rupt podețul și apa era peste cap, curenții te trăgeau în larg, abia ajungeam singur în partea cealaltă.

Colac peste pupăză, mi s-a făcut rău. De la insolație, răceală, dracu știe, îmi venea să vomit și să stau lungit sub trestii. Și atunci a venit frica, ce naiba fac, o să rămân aici pentru totdeauna. Apoi am tras aer în piept și am trecut bagajele cu pluta, bucată cu bucată, timp de câteva ore. Pe malul celălalt a fost frumos.

De ce mi-e așa de frică? M-am tot gândit zilele astea, pe măsură ce fiorii treceau peste mine ca limbile de nisip peste malul apei în prag de furtună.

Cu cât văd lucruri mai frumoase, cu atât mi-e mai frică. Mi-e teamă că totul o să se piardă, că totul nu înseamnă nimic. Așa că scriu, construiesc castele de nisip, și am iluzia că am lăsat ceva în urmă.

PS: Acum sunt cuprins de o frică sănătoasă. Dorm într-o cherhana izolată cu un lipovean băutor de spirt, fost pușcăriaș, care vorbește în somn pe rusă țigănească, se trezește urlând și se plimbă mormăind prin odaia în beznă. Frica îmi spune că, dacă încearcă ceva, o să-i dau un picior în stomac, o să strig la Vlad să-l prindă, o să-l leg de pat și o să fug pe plajă în miez de noapte, înainte să apară prietenii lui pescari. Probabil n-o să se întâmple asta, lipoveanul e un tip de treabă, ne-a dat slănină și compot. Dar sunt pregătit, haha.

Vasta singurătate a conexiunii permanente

sau

Vlad Petri la vânătoare de rețea

Azi noapte am dormit la paznicul cherhanalei din Periteașca, nea Vasile, care stă singur cuc într-o vastă pustietate, însoțit de 8 câini și câteva rândunele care și-au făcut cuib în pridvor.

Pe pereți are lipite postere electorale cu Udrea, iar pe unul din paturi, printre cuverturi murdare am găsit pagini din “Dilema Veche” aruncate la întâmplare și articolul lui Gorzo despre Aferim.
Vlad a pornit generatorul din spatele curții și seara s-a încheiat cu vizionarea unui film romantic pe AXN. Afară se auzeau șacalii, iar înăuntru, țânțarii cate pătrundeau printr-o spărtură în perete începuseră rondul de noapte, trasând trasee întortocheate, deasupra paturilor suprapuse.

Azi am aflat că am dormit în camera viperelor, loc în care un nefericit călător a fost înțepat de o reptilă însetată.
Acum, din nou la drum. Aferim!

Vasile Atamanu, șeful cherhanalelor semi-abandonate de la malul mării, poreclit Robinson Crusoe: “Din Vama Veche până în Chilia Veche mă știe toată lumea. Spuneți că mergeți din partea mea și vă vor primi toți.”

Azi a avut noroc, s-a întâlnit cu Poliția de Frontieră, care l-a adus până la canal, de unde pleacă în Brăila. “Mă duc să îmi aduc femeia, sunt singur aici și am nevoie de încă două brațe la treburile zilnice. O să-i placă. Femeia și salcia se prind oriunde.”
Mă privește tăios: “Ești din Ardeal, nu? Te-am citit imediat”.

Mergem pe o imensă plajă pustie, valurile se târăsc spre uscat și îmi bagă scoici în sandale, pielea degetelor mi se încrețește peste bătături, gândurile se rostogolesc și alunecă în mare. Nimeni nu știe exact cum a apărut viața pe pământ, dar știm totul a trecut prin apă. Viața a pornit din apă, e compusă din apă și se alimentează cu apă. Sunt multe religii pe pământ, e greu să alegi, dracu’ știe dacă are vreuna dreptate, dar dacă ții neapărat să te rogi cel mai bun altar e malul mării…

BUUUM. Se cutremură pământul și simțim un gol în piept. What the fuck?!

Pe partea cealaltă a lacului Razim, între Jurilovca și Sarichioi, se ridică un nor negru. Vin americanii? Oare unde pică bomba? Nu scapă una până la ruși? Multe întrebări, curmate de încă un BUUUM, peste câteva minute iar BUUM, iar nor de fum, și așa au ținut-o toată ziua. 

Ne-am amintit că din trenul spre Tulcea am zărit stoluri de elicoptere militare îndreptându-se spre mare. Și că am citit înainte de plecare o știre seacă despre operațiunea NATO “Trident Poseidon”, menită să-i sperie pe cârlanii de ruși, care își umflă și ei pipota vizavi, în Crimea. 

Noi am trecut printr-o bază militară ultra-secretă și radioactivă (conform plăcuțelor de avertizare), amplasată idilic la malul mării. Cel mai vigilent apărător al graniței estice a Alianței Nord-Atlantice a fost Petrică. Militarii de serviciu ne-au oprit, s-au uitat la noi și ne-au lăsat să mergem mai departe “că au rucsacii ăia mari în spate”. Petrică s-a ținut de noi și ne-a interogat sute de metri, fără să se sperie de pietre sau cuvinte dure. Petrică e un câine cam chior la un ochi, care latră mult, dar “nu mușcă ăsta”.

La cherhanaua Periteașca am dezbătut cu rușii lipoveni desantul americanilor. Cea mai mare problemă cu situația geopolitică a fost rezumată de un anume moș “Robinson Crusoe”, care a susținut că fluctuațiile semnalului de la mobil se datorează operațiunilor NATO.

În afară de animalele ocrotite din rezervația naturală, nimeni nu pare prea speriat de demonstrațiile de forță militară. 

Trăim cu animalele. De trei zile n-am mai văzut om pe uscat. Litoralul e înșelător, mâlos și scoicos, blocat de canale și mlaștini și pădurici sălbatice. Ca să răzbim, mergem pe o cărare făcută de copitele mistreților – șerpuiește pe malul mării, urcă pe dealul de scoici, o ia prin stuf, întotdeauna ne arată cum să traversăm optim aceste locuri păcătoase.

Am pornit de la Sf. Gheorghe, unde un pescar ne-a trecut cu barca peste Dunăre (e singurul loc unde nu am putut trece cu picioarele și mâinile noastre). În cherhanaua veche am găsit doar un câine și o barză într-un cuib plin de pui care stau zgribuliți unii în alții ca niște iepurași. 

Câinele e copleșit de contactul cu omul (adică noi) se miorlăie, se tăvălește pe jos, ne linge pe picioare, se învârte în jurul cozii doar-doar ne-o plăcea de el. Ne însoțește o bucată de drum, dar abia avem mâncare pentru noi doi, așa că îi spunem călduros “Ieși acasă!” și îl gonim înapoi.

Am putea să mergem pe plajă, dar limba de nisip se desparte la un moment dat de țărmul mlăștinos, merge în mare, se scufundă și iese la suprafață abia cinci kilometri mai încolo, într-o insulă curbată pe nume Sacalin. Ca să continuăm pe litoral trebuie să tăiem mlaștina pe un grind, o fâșie de aluviuni acoperite cu ierburi înalte, bățoase și cu vârfurile ascuțite ca niște andrele.

E paradisul libelulelor uriașe, escadrile de elicoptere înaripate care se împerechează în zbor, formând un tandem ca o navă din Star Trek. Admir totul în rafale scurte, pentru că în jur roiesc pirații – tăunii, un fel de muște uriașe care te înțeapă pe picioare până amorțești și îți curge sânge.

La capătul grindului e o pășune care dă până-n mare și pe pășune sunt zeci de vaci și zeci de cai care fac un culoar pe măsură ce ne apropiem și ne privesc fix, toți cu aceiași ochi, aceeași postură. E ceea ce se numește privire bovină, dar în momentul ăsta oare foarte înțeleaptă, singurul lucru deștept pe care îl poți face. Asta facem și noi: privim și ne minunăm.

Când ajungem în mijlocul lor se aud mugete și se stârnește rumoarea: fug în cercuri de se cutremură pământul. Un taur negru rămâne în urmă pufnind și scurmând cu copita-n nisip. Trimit la înaintare doi tăurași mai șmecheri, mândria cirezii, care se împung demonstrativ în fața noastră, dau semnalul că suntem de gașcă și toată lumea își vede de treabă în pace și prietenie.

Punem cortul în țara mistreților, pe singurul petec de nisip fin într-o mare de scoici și stuf. Tocmai am trecut de un fel de magistrală, nod de comunicație, cum au americanii autostrăzile alea care se încâlcesc. Aici e un luminiș în stuf, la care ajunge cărarea pe care am tot mers și se desparte în zece direcții – tuneluri mici prin stufăriș, care le deschid o lume în care noi nu putem ajunge, chit că am plănuit într-o dimineață o expediție legendară. 

Mistreții sunt urâți ca niște ghiavoli, dar nu supără pe nimeni. Ies pe plajă să scurme la mal după scoici, dar de față cu noi se rușinează, se feresc cu lehamite, stau prin stufăriș și discută molcom între ei. Îi auzim la câțiva metri mugind gros și scurt, cu  intonații și nuanțe.

Șacalii sunt mai parșivi. Singuri arată ca niște câini mai mari, sunt blânzi de zici că-ți mănâncă din palmă. Când se strâng în haite atacă cirezile de vite și le mănâncă copiii. Și la om mai sar, dacă n-are niște câini după el. Noaptea încep și șacalii să cânte. Fac Proape ca pisicile, dar în coada miauuu-lui sunetul cotește de la drăguț spre crud, ca o carne care se sfâșie. Meauuuuuuuuu.

În fața acestui concert al animalelor, îți vine să urli și tu, să mugești, să chiui, dar e mai bine să n-o faci, că e rezervație naturală și riști să strici futaiul vreunor bagabonți pe cale de dispariție. 

În dreptul lacurilor Zatoane peisajul se deschide într-o atmosferă subtropicală, cu lagune aurii și copăcei parfumați. Vegetația se retrage la capătul unei plaje largi, cu apă limpede-azur peste nisipul fin vălurit. Plaja se termină într-un delușor împădurit sălbatic, unde cobori din copac direct în mare. Ne aplecăm pe sub ramuri urmând cărarea mistreților. 

După o zi în care am urmărit fascinat copitele în nisip, comparând drumul lor cu deciziile noastre, apare lângă o copită și o urmă de șlap, cu punctulețe pe tapă și vârfuri mai depărtate decât călcâiele. Am dat de turiști.

Paradisul se prăbușește dintr-o dată și îmi amintesc lucrurile pe care le-am șters cu photshop-ul minții. Plajele astea pustii și minunate sunt pline de sticle de plastic vechi, aruncate de pe vapoare cu sacii. Marinarii aruncă orice nu mai au nevoie. Am găsit frigidere, televizoare, o mulțime de vagonete ruginite…

Oh, și iată în depărtare o vilă cu ponton în apă. La revedere, sălbăticie! 

Dar oare ce-o să găsim acolo? Cum ar fi să luăm o cola rece, o bere, o înghețată pe băț… cum ar fi?

După mărăcini, mlaștini, scaieți, tulpini înțepătoare, broaște, tăuni, mistreți și țânțari, ne-am răcorit într-o zonă de ape liniștite, aproape de Gura Portiței.
În afară de exploziile din baza militară de la Babadag care zguduie puțin pământul și a unor tauri cu priviri mânioase, totul e strălucitor și relaxant.
Am parcurs 90 de kilometri până acum, urmează stațiunile și zonele cu oameni. Până în Vama Veche mai avem 115.

Drumul pe plajă de la Sfântu Gheorghe la Portița trece prin zone de stufăriș, de scoică, pădure, grind și e întrerupt pe alocuri de canale care se varsă în mare. Întâlnim mistreți, o colonie de 50 de vaci și cai care ne provoacă să ne punem întrebări despre rolul omului în lume, o broască țestoasă leșinată de căldură, raci de mici dimensiuni, pești, cormorani, tăuni și celebrii țânțari.

E porțiunea cherhanalelor semi-abandonate de la malul mării, foste saloane de pește, locuri ale desfătării piscicole, transformate acum în magazii, în care își trăiește viața vreun paznic alcoolic ce are grijă de câteva bărci, plase și ancore. E porțiunea braconierilor prieteni cu Poliția de Frontieră, a pescuitului de subzistență.

Aici ne-am întâlnit cu Vasile Atamanu, aka Robinson Crusoe, șeful pescarilor lipoveni, cunoscut de tot puietul de la Vama Veche în Chilia Veche, cu Vasile din Sarichoi, un pescar eșuat într-o clădire cu acoperișul spart, păzit de 8 câini vagabonzi, trăind din amintiri incerte în fața unui pahar de spirt lungit cu apă și cu Radu din București, care s-a retras în zona Perișor, unde stă de 6 ani într-o baracă improvizată, conectat la lume printr-o antena de satelit, baricadat cu provizii, răzvrătit împotriva lumii civilizate.

În mijlocul stufărișului, pe terenul de scoică ascuțită, în plin soare, rămânem fără apă. Cerul e alb, marea e albă, nu văd decât lumină, căldură, secetă. Prin aerul dens trec insectele chinuitoare, mereu nesătule de sânge, plictisite de animalele din jur și dornice de experiențe noi. Mi se usucă buzele, mă ustură gâtul, avem doar câteva grame de apă pe care le păstrez pentru mai târziu. În față, undeva departe, știm că vom găsi o cherhana, dar dacă nu au apă? Dacă nu va fi nimeni prin zonă?

Merg fără chef, mă târăsc printre scoici, Vlad e tăcut și caută din priviri balta – apa mâloasă pe care o putem fierbe și transforma în apă potabilă. Mă gândesc la stațiunile de pe litoral unde vom ajunge mai târziu, mă văd mâncând o înghețată rece, mă teleportez în trecut, copil în tabăra din Năvodari, pe malul mării, captiv într-un colac care mă ține imobil. Sunt în tabăra din Eforie-Sud, purtând un tricou “Pescărușul” și un chipiu cu dungi albastre, cu gândul la un castel de nisip sau la o alergare pe plajă. Mangalia, anii ’80, bilete prin sindicat, cu părinții la mare. E Ziua Marinei, se trag artificii, la televizorul din cameră prindem canale turcești, Callatis Mangalia pierde pe teren propriu și seara îl ascultăm live pe Dan Spătaru, într-un restaurant în care muzica apei bruiază amplificatoarele ruginite. Beau sifonul de atunci, gust înghețata vafă, văd frapierele încărcate cu vin.

Mi-e sete de apă, de copilărie, litoral, stațiuni, tabere, colaci și înghețată. Mi-e dor de aroma sucului TEC din anii ’90, de Trenulețul Groazei din Luna Parc, de aparatele cu monede în care îmi băgam economiile, de mașinuțele din Eforie, de Radio Vacanța și de fotograful de pe plajă. “Rilu, rilu, crocodilu/ Facem poze cu copilu!”

Brusc, un tânțar malefic, apărut din neant, mă înțeapă în spate și mă trezește din reverie, mă readuce în prezent. Duc sticla cu apă la gură, beau ultima înghițitură, grăbesc pasul, cu privirea fixă și hotărâtă, în direcția Gura Portiței. Pe Vlad îl văd cam neclar prin arșița amiezii și mă gândesc că dacă am avea doi cai am fi ca personajele din Aferim – zapciul și fiul său. Ar mai trebui o ploscă plină cu apă ca totul să fie perfect.