Azi-noapte am navigat printre gânduri negre și undeva, pe la 2.30, am ajuns la o concluzie liniștitoare; am citit o povestioară de hemingău, am ars toate lemnele, m-am pișat pe foc și m-am culcat.
Înarmat cu noile idei, am purces astăzi plin de viață după pregătiri ce au durat numai trei ore.
Acolo unde mă dureau ieri umerii au crescut mușchi noi, pe care îi simt ca sedimentele lăsate de Dunăre atunci când își schimbă cursul – cel mai tânăr pământ al Europei.
Ca orice oameni în forță, vorbim despre omorât – ce ai fi în stare să omori pentru supraviețuire? Un porumbel? O lebădă? Un câine? Un mistreț?
…un delfin! Ce? Uite un delfin!
Un delfin stă pe marginea apei cu burta-n sus. Coastele ca niște surcele se arcuiesc în jurul a nimic. Păsările pe care le admiram mai devreme i-au mâncat inima. Încă zâmbește. Un delfin ai fi în stare să omori?
Mergem pe lângă copaci cu coarne tot mai mari, pe lângă o casă părăsită, pe lângă geamanduri, torpile, bucăți de barcă…
…pe lângă mașini, blocuri, statui fără ochi, șantiere nesemnalizate, merg pe bicicletă spre școală, să mă întâlnesc cu Luiza și să vorbim în pauză despre textul lui Mako, dar sunt așa de amețit, abia mă țin în echilibru…
Heei, ne ia cortul! E furtună cu ploaie torențială, a sărit un cui și adăpostul aerodinamic s-a transformat în parașută. Plouă pe rucsac, pâinea se rostogolește prin nisip, țin de tijele metalice să nu se dea peste cap acoperișul, pe pânza cortului dansează forme roșiatice.
A pornit focul! Punem pe pauză operațiunea de salvare și ne uităm cu gura căscată cum în miezul ploii a izbucnit o vâlvătaie. Vântul a înviat focul îngropat și se pișă pe ploaie. Ies în fugă și basculez nisip, dar vântul e mai priceput și îmi aruncă nisipul înapoi în față, iar jarului îi dă bice.
Îl las să-și facă nebunia (oricum nu se poate extinde pe ploaie). Până dimineața consumă un buștean întreg și rămâne mulțumit, cu gura fumegândă.
E frig ca dracu’, îmi acopăr urechile cu hanoracul, dar tot aud cum șuieră ironia:
Focul trebuie să continue.
