- În noaptea de revelion m-am întâlnit cu Vlad. Trecuse cu puțin de ora 12, iar afară era un ger orbitor și asurzitor. “La vară, la mare, da?” mă întrebă destul de hotărât, în timp ce îmi spunea de rezoluțiile lui pe anul 2015. Vorbisem cu el despre litoral în trecut, despre a călători pe malul mării, de la vărsarea Dunării până în Vama Veche.
Iarna a trecut, ghioceii au răsărit, s-au copt și cireșele, iar noi am luat-o la pas pe litoral.
De ieri suntem în Deltă. Am plecat din București, am schimbat două trenuri, am luat pasagerul din Tulcea până la Sulina, locul în care ne-am făcut baza în prima seară.
*
După un vis ciudat în care stăteam la coadă ca să iau avionul spre Eritreea, azi am parcurs primii kilometri de plajă și am făcut și prima baie.
E soare, briză, nu foarte cald, vreme perfectă pentru discuții și călătorii. Mă simt bine, sunt deconectat de oraș, de zgomotele mașinilor, de claxoane și aerul poluat.
La ieșirea din Sulina discutăm despre fobii, șerpi, ISIL și religie. Trebuie să recunoac că îmi plac mult animalele, însă cu șerpii am o relație specială, una de felul “aș prefera să nu îi văd defel”. Fac inventarul de dimineață – 3 șerpi călcați de o mașină și unul viu, șerpuind pe lângă trotuar, pe drumul asfaltat din fața cimitirului.
Plecăm spre Sfântu Gheorghe, loc aflat la vreo 40 de kilometri distanță. Drumul nostru o cotește printr-o bază militară. La intrare e scris cu litere mari: “Accesul interzis!” Radare uriașe scanează orizontul, câțiva câini gălăgioși încep să ne latre, iar un militar se pregătește să ne ia la 3 păzește. Se poziționează la una din intrările în unitate, cu arma pe umăr, în timp ce un superior al său ne întreabă ce e cu noi acolo. Le explicăm că mergem spre Sfântu, că vrem să ținem plaja. Un alt militar, pe un ton blazat le spune colegilor: “Lasă-i să treacă, nu vezi ce rucsaci mari au?” Putem trece, suntem bucuroși, ultimul obstacol e Petrică, un câine agresiv, al unității militare, care ne latră în continu, cu dinții încleștați și limbă suculentă, sărind în apropierea genunchilor noștri. “Nu vă face nimic”, strigă unul din militari, moment în care Petrică se înfurie mai tare și vrea să ne țină locului cu orice preț. Pare antrenat în trupele speciale, lucrând sub deviza “pe aici nu se trece”. Într-un final, după ce ne îndepărtăm, face cale întoarsă și se uită la noi de la distanță, aruncându-ne câte un lătrat pe ici-colo.
Plaja e pustie, e foarte multă liniște aici. Aud doar marea, cu acustica ei șerpuitoate, niște pescăruși răgușiți și pe Vlad. Apă de o parte și de alta a noastră, stufăriș, scoici și bancuri de pești mici.
Mă uit în larg și mă gândesc că în direcția aia e Odesa, Mariupol, Crimeea. Marea asta care ne leagă și ne apropie, o entitate uriașă care își trimite valurile spre noi. Găsim o sticlă de apă cu etichetă în rusă și facem supoziții despre expeditori. Ne gândim să punem mesaje în sticle și să le dăm drumul pe mare.
Nu întâlnim nici un om, doar o vacă sălbatică, pescăruși, niște egrete și două păsări cu picioare subțiri și alură elitistă. Când ne apropiem de ele ne aruncă o privire de sus și își iau zborul spre văzduh.
Plaja e lată, loc berechet de campare, însă treptat se îngustează, apare stufărișul, e Dunărea care parcă vrea să revendice ceva din teritoriul pierdut în fața mării. Un canal care se varsă în mare ne taie calea. Pare greu de trecut, peste cap în unele locuri. Vlad merge în recunoaștere, dă de o zonă mai ridicată de nisip în care se udă până la brâu. Trecem rucsacii, aparatura, iar cortul se udă doar la exterior. Găsim un loc bun pentru campare, aducem lemne și facem focul. Meniul serii – supă chinezească cu noodles, arome de raci și vită. O vacă sălbatică emană sunete enigmatice în depărtare, noi disutăm despre coioți și hiene, în timp ce soarele apune prin stufăriș. Se lasă seara, concertul bălții se întețește, în timp ce farul din Sfântu aruncă primele raze spre noi și ne cheamă să îl vedem de aproape.
