Reverii cu stațiuni

Drumul pe plajă de la Sfântu Gheorghe la Portița trece prin zone de stufăriș, de scoică, pădure, grind și e întrerupt pe alocuri de canale care se varsă în mare. Întâlnim mistreți, o colonie de 50 de vaci și cai care ne provoacă să ne punem întrebări despre rolul omului în lume, o broască țestoasă leșinată de căldură, raci de mici dimensiuni, pești, cormorani, tăuni și celebrii țânțari.

E porțiunea cherhanalelor semi-abandonate de la malul mării, foste saloane de pește, locuri ale desfătării piscicole, transformate acum în magazii, în care își trăiește viața vreun paznic alcoolic ce are grijă de câteva bărci, plase și ancore. E porțiunea braconierilor prieteni cu Poliția de Frontieră, a pescuitului de subzistență.

Aici ne-am întâlnit cu Vasile Atamanu, aka Robinson Crusoe, șeful pescarilor lipoveni, cunoscut de tot puietul de la Vama Veche în Chilia Veche, cu Vasile din Sarichoi, un pescar eșuat într-o clădire cu acoperișul spart, păzit de 8 câini vagabonzi, trăind din amintiri incerte în fața unui pahar de spirt lungit cu apă și cu Radu din București, care s-a retras în zona Perișor, unde stă de 6 ani într-o baracă improvizată, conectat la lume printr-o antena de satelit, baricadat cu provizii, răzvrătit împotriva lumii civilizate.

În mijlocul stufărișului, pe terenul de scoică ascuțită, în plin soare, rămânem fără apă. Cerul e alb, marea e albă, nu văd decât lumină, căldură, secetă. Prin aerul dens trec insectele chinuitoare, mereu nesătule de sânge, plictisite de animalele din jur și dornice de experiențe noi. Mi se usucă buzele, mă ustură gâtul, avem doar câteva grame de apă pe care le păstrez pentru mai târziu. În față, undeva departe, știm că vom găsi o cherhana, dar dacă nu au apă? Dacă nu va fi nimeni prin zonă?

IMG_3290

Merg fără chef, mă târăsc printre scoici, Vlad e tăcut și caută din priviri balta – apa mâloasă pe care o putem fierbe și transforma în apă potabilă. Mă gândesc la stațiunile de pe litoral unde vom ajunge mai târziu, mă văd mâncând o înghețată rece, mă teleportez în trecut, copil în tabăra din Năvodari, pe malul mării, captiv într-un colac care mă ține imobil. Sunt în tabăra din Eforie-Sud, purtând un tricou “Pescărușul” și un chipiu cu dungi albastre, cu gândul la un castel de nisip sau la o alergare pe plajă. Mangalia, anii ’80, bilete prin sindicat, cu părinții la mare. E Ziua Marinei, se trag artificii, la televizorul din cameră prindem canale turcești, Callatis Mangalia pierde pe teren propriu și seara îl ascultăm live pe Dan Spătaru, într-un restaurant în care muzica apei bruiază amplificatoarele ruginite. Beau sifonul de atunci, gust înghețata vafă, văd frapierele încărcate cu vin.

Mi-e sete de apă, de copilărie, litoral, stațiuni, tabere, colaci și înghețată. Mi-e dor de aroma sucului TEC din anii ’90, de Trenulețul Groazei din Luna Parc, de aparatele cu monede în care îmi băgam economiile, de mașinuțele din Eforie, de Radio Vacanța și de fotograful de pe plajă. “Rilu, rilu, crocodilu/ Facem poze cu copilu!”

IMG_3312

Brusc, un tânțar malefic, apărut din neant, mă înțeapă în spate și mă trezește din reverie, mă readuce în prezent. Duc sticla cu apă la gură, beau ultima înghițitură, grăbesc pasul, cu privirea fixă și hotărâtă, în direcția Gura Portiței. Pe Vlad îl văd cam neclar prin arșița amiezii și mă gândesc că dacă am avea doi cai am fi ca personajele din Aferim – zapciul și fiul său. Ar mai trebui o ploscă plină cu apă ca totul să fie perfect.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *