Ne-am descurcat cât de cât să luăm conserve și vifoane, dar febra pregătirilor s-a transformat într-o mică psihoză când ne-am pus problema apei. Ce facem dacă mergem, mergem, mergem până când ni se termină bidoanele? 

Putem să bem apă din baltă? Ce trebuie să-i facem? S-o fierbem, să-i băgăm clor, s-o trecem prin pâine, să-i picurăm apă sfințită?

Am întrebat pe facebook și s-a iscat o discuție care mi-a stârnit pasiunea pentru sistemele high-tech de filtrare a apei. Șmecheria e să împingi apa prin niște tuburi microscopice în care încap doar moleculele de apă, nu și bacteriile. Tehnologia e așa de ieftină că o să scape Africa de sete, cât de cât. 

M-a oprit din cercetare doar mama lui Petri, care lucrează la direcția de sănătate publică. Cică s-o fierbem și s-o trecem prin tifon. Nu știu de ce n-am întrebat-o direct pe ea.

După atâta pregătire, tot am uitat două lucruri esențiale: lopata-topor și grătarul pentru peshti. I-am zis Luizei de ispravă și s-a oferit să mi le trimită pe maxi-taxi. E euforică pentru că și-a publicat articolul și se oferă să ne trimită orice. Două chinezoaice virgine la Sf. Gheorghe peste două zile se poate?

5 dimineața, mă sună Vlad. Unde ești? Cum unde sunt? Păi pleacă trenul. Ba nu pleacă trenul, pleacă mai târziu. Nu știu dacă-l prind nici atunci, că nici n-am început să-mi fac rucsacul.

Taximetristul e neobișnuit de vioi pentru ora matinală, nu prididește să interacționeze cu mediul înconjurător: un om împinge mașina rămasă-n drum – băga-mi-aș pula-n el de ce-i ăla, megan, futu-i nația mă-sii, știi ce făceam eu cu meganu’ ăla? ÎI DĂDEAM FOC; o mașină schimbă banda – fă futu-ți golfu ăla 5 sau 6, ce e, ȚI-L BAG ÎN PIZDĂ.

La Medgidia umblă pe peron un câine cu două cozi. Nu ar fi trebuit să oprim la Medgidia, nu ar fi trebuit să-mi curm somnul, dar săgeata albastră care mă ducea direct la Tulcea în tinerețe s-a frânt. Legătura spre Tulcea pleacă de la linia 4, cică, dar la linia 4 e blocată de un vagonet jegos. Când vine trenul de Tulcea? Ăsta-i trenul de Tulcea?! 

E un fel de căruță diesel. Un bou-vagon cu podeaua udă. Nașul n-are mult de treabă, doar ridică o familie de țigani și-i pune să stea pe hol ca pedeapsă că n-au bilet. Noi discutăm despre geopoliticile Chinei, Rusiei și Americii, de parcă ar fi trei frați care joacă țară, țară, vrem ostași. Pe deasupra noastră zboară trei elicoptere militare cu rachete.

În rest, păduri de eoliene pun umărul la independența energetică a țării. O fată bronzată într-o rochiță albă merge desculță pe o pajiște cu vaci. Adorm, adorm, aud voci din altă lume: șase ani, șase sute de euro. 

Somn, vapor, somn, visez »» sunt în sweet Sulaina, beau cu fotograful Tomazatos, care face un doctorat în virusologie la Hamburg, adică stă în Sulina și vânează țânțari sau prinde șerpi vii și le scoate sângele în timp ce pândește cadre bune pentru fotografii și își ciulește urechile pentru sunetele Deltei, pe care vrea să le colecționeze într-o zi.

La naiba, avem atâtea de povestit, dar trebuie să ne grăbim să punem cortul, că mâine dimineață mergem la smardoială cu soldații.

E o senzație reconfortantă, ca la sfârșitul lumii, să vezi o plajă plină de gunoaie aduse de apă, nu lăsate de cocalari.

Uite o sticlă, zice Vlad, poate e cu mesaj. Sticla e goală. Singurul mesaj pe care-l poartă e că oamenii sunt niște ființe groaznice.

Mergem desculți pe malul pustiu al mării, suntem tineri și tot ce vrei, dar tot ce văd e distrugere.

De fiecare dată când călcăm în apă strivim zeci de răcușori nou-născuți. Înoată entuziaști pe fiecare val, vor să ajungă cât mai departe, apoi calul se retrage și ei se întorc disperați și înoată înapoi spre mare, să nu rămână singuri pe uscat.

Foarte mulți rămân singuri. Dacă te uiți pe mal vezi o spumă albicioasă, dar sunt de fapt sute de cadavre de bebeluși de raci, claie peste grămadă.

Dacă începe să-ți pese vezi moarte peste tot. Brațe de foști copaci împrăștiate pe nisip. Trestii fără viață împotmolite în noroi. Scoicile pe care călcăm sunt de fapt scheletele scoicilor moarte.

Odată i-am arătat cuiva o scoică din aia albă, i-am arătat cum e fină ca mătasea și vălurită ca o trenă de mireasă, apoi am zdrobit-o cu o piatră. A reacționat de parcă i-am omorât un prieten. Când a-nceput s-o admire, a suflat viață asupra ei. Iar eu am curmat-o.

Comitem masacre în fiecare minut, dar scăpăm nepedepsiți când nu e nimeni căruia să-i pese.

…

Arșhh, cu capu’ la filosofia asta de baltă am pus mâna pe un lemn înroșit în foc.

Torn țuică pe el și îl bag în gură. Are gust de șorici. Vântul usucă pielea și simt cum se strânge ca o mănușă prea strâmtă. Tot degetul pulsează, apoi se liniștește și rămân câteva bășici acolo unde au atins tăciunii. Nu mai merge touch id-ul la iphone. Mai bine strâng niște lemne.

Am strâns o mulțime de lemne, dar nu e de ajuns. Facem focul lângă un buștean imens, dar nu e de ajuns. Lângă buștean e un trunchi de copac adus de apă, dar nu e de ajuns. Focul trebuie să continue.

Am găsit un lemn șlefuit de apă, apoi de vânt și nisip. E ușor, dar foarte solid. Este perfect în sensul în care sculpturile lui brâncuși sunt perfecte. L-am admirat și l-am pozat, ca să fie nemuritor. Apoi l-am pus pe foc. Focul trebuie să continue.

În noaptea de revelion m-am întâlnit cu Vlad. Trecuse cu puțin de ora 12, iar afară era un ger orbitor și asurzitor. “La vară, la mare, da?” mă întrebă destul de hotărât, în timp ce îmi spunea de rezoluțiile lui pe anul 2015. Vorbisem cu el despre litoral în trecut, despre a călători pe malul mării, de la vărsarea Dunării până în Vama Veche.

Iarna a trecut, ghioceii au răsărit, s-au copt și cireșele, iar noi am luat-o la pas pe litoral.
De ieri suntem în Deltă. Am plecat din București, am schimbat două trenuri, am luat pasagerul din Tulcea până la Sulina, locul în care ne-am făcut baza în prima seară.
*

După un vis ciudat în care stăteam la coadă ca să iau avionul spre Eritreea, azi am parcurs primii kilometri de plajă și am făcut și prima baie.
E soare, briză, nu foarte cald, vreme perfectă pentru discuții și călătorii. Mă simt bine, sunt deconectat de oraș, de zgomotele mașinilor, de claxoane și aerul poluat.

La ieșirea din Sulina discutăm despre fobii, șerpi, ISIL și religie. Trebuie să recunoac că îmi plac mult animalele, însă cu șerpii am o relație specială, una de felul “aș prefera să nu îi văd defel”. Fac inventarul de dimineață – 3 șerpi călcați de o mașină și unul viu, șerpuind pe lângă trotuar, pe drumul asfaltat din fața cimitirului.

Plecăm spre Sfântu Gheorghe, loc aflat la vreo 40 de kilometri distanță. Drumul nostru o cotește printr-o bază militară. La intrare e scris cu litere mari: “Accesul interzis!” Radare uriașe scanează orizontul, câțiva câini gălăgioși încep să ne latre, iar un militar se pregătește să ne ia la 3 păzește. Se poziționează la una din intrările în unitate, cu arma pe umăr, în timp ce un superior al său ne întreabă ce e cu noi acolo. Le explicăm că mergem spre Sfântu, că vrem să ținem plaja. Un alt militar, pe un ton blazat le spune colegilor: “Lasă-i să treacă, nu vezi ce rucsaci mari au?” Putem trece, suntem bucuroși, ultimul obstacol e Petrică, un câine agresiv, al unității militare, care ne latră în continu, cu dinții încleștați și limbă suculentă, sărind în apropierea genunchilor noștri. “Nu vă face nimic”, strigă unul din militari, moment în care Petrică se înfurie mai tare și vrea să ne țină locului cu orice preț. Pare antrenat în trupele speciale, lucrând sub deviza “pe aici nu se trece”. Într-un final, după ce ne îndepărtăm, face cale întoarsă și se uită la noi de la distanță, aruncându-ne câte un lătrat pe ici-colo.

Plaja e pustie, e foarte multă liniște aici. Aud doar marea, cu acustica ei șerpuitoate, niște pescăruși răgușiți și pe Vlad. Apă de o parte și de alta a noastră, stufăriș, scoici și bancuri de pești mici.
Mă uit în larg și mă gândesc că în direcția aia e Odesa, Mariupol, Crimeea. Marea asta care ne leagă și ne apropie, o entitate uriașă care își trimite valurile spre noi. Găsim o sticlă de apă cu etichetă în rusă și facem supoziții despre expeditori. Ne gândim să punem mesaje în sticle și să le dăm drumul pe mare.
Nu întâlnim nici un om, doar o vacă sălbatică, pescăruși, niște egrete și două păsări cu picioare subțiri și alură elitistă. Când ne apropiem de ele ne aruncă o privire de sus și își iau zborul spre văzduh.
Plaja e lată, loc berechet de campare, însă treptat se îngustează, apare stufărișul, e Dunărea care parcă vrea să revendice ceva din teritoriul pierdut în fața mării. Un canal care se varsă în mare ne taie calea. Pare greu de trecut, peste cap în unele locuri. Vlad merge în recunoaștere, dă de o zonă mai ridicată de nisip în care se udă până la brâu. Trecem rucsacii, aparatura, iar cortul se udă doar la exterior. Găsim un loc bun pentru campare, aducem lemne și facem focul. Meniul serii – supă chinezească cu noodles, arome de raci și vită. O vacă sălbatică emană sunete enigmatice în depărtare, noi disutăm despre coioți și hiene, în timp ce soarele apune prin stufăriș. Se lasă seara, concertul bălții se întețește, în timp ce farul din Sfântu aruncă primele raze spre noi și ne cheamă să îl vedem de aproape.

Azi-noapte am navigat printre gânduri negre și undeva, pe la 2.30, am ajuns la o concluzie liniștitoare; am citit o povestioară de hemingău, am ars toate lemnele, m-am pișat pe foc și m-am culcat.

Înarmat cu noile idei, am purces astăzi plin de viață după pregătiri ce au durat numai trei ore.

Acolo unde mă dureau ieri umerii au crescut mușchi noi, pe care îi simt ca sedimentele lăsate de Dunăre atunci când își schimbă cursul – cel mai tânăr pământ al Europei.

Ca orice oameni în forță, vorbim despre omorât – ce ai fi în stare să omori pentru supraviețuire? Un porumbel? O lebădă? Un câine? Un mistreț?

…un delfin! Ce? Uite un delfin!

Un delfin stă pe marginea apei cu burta-n sus. Coastele ca niște surcele se arcuiesc în jurul a nimic. Păsările pe care le admiram mai devreme i-au mâncat inima. Încă zâmbește. Un delfin ai fi în stare să omori?

Mergem pe lângă copaci cu coarne tot mai mari, pe lângă o casă părăsită, pe lângă geamanduri, torpile, bucăți de barcă…

…pe lângă mașini, blocuri, statui fără ochi, șantiere nesemnalizate, merg pe bicicletă spre școală, să mă întâlnesc cu Luiza și să vorbim în pauză despre textul lui Mako, dar sunt așa de amețit, abia mă țin în echilibru…

Heei, ne ia cortul! E furtună cu ploaie torențială, a sărit un cui și adăpostul aerodinamic s-a transformat în parașută. Plouă pe rucsac, pâinea se rostogolește prin nisip, țin de tijele metalice să nu se dea peste cap acoperișul, pe pânza cortului dansează forme roșiatice.

A pornit focul! Punem pe pauză operațiunea de salvare și ne uităm cu gura căscată cum în miezul ploii a izbucnit o vâlvătaie. Vântul a înviat focul îngropat și se pișă pe ploaie. Ies în fugă și basculez nisip, dar vântul e mai priceput și îmi aruncă nisipul înapoi în față, iar jarului îi dă bice.

Îl las să-și facă nebunia (oricum nu se poate extinde pe ploaie). Până dimineața consumă un buștean întreg și rămâne mulțumit, cu gura fumegândă.

E frig ca dracu’, îmi acopăr urechile cu hanoracul, dar tot aud cum șuieră ironia:

Focul trebuie să continue.

Imagini din prima etapă a călătoriei pe litoral: